O primã evaluare a numărului tătarilor din Dobrogea, imediat după războiul de independenţă al României, a fost făcută de cãrturarul Ubicini. Rezultatul său din anul 1879 este destul de imprecis, deoarece tătarii erau incluşi împreună cu turcii în grupa religioasă a musulmanilor. Oricum, în acel moment existau in Dobrogea românească circa 134 000 de musulmani. Prima evaluare precisă a numărului tătarilor dobrogeni datează din 1911, când sunt înregistrate 25 086 de persoane, respectiv 7,3% din populaţia provinciei. Prin unirea Dobrogei cu România a început o nouă epocă pentru tătari, creîndu-se instituţii moderne de instrucţie publică, de cultură naţională şi de cult Islamic corespunzătoare nevoilor specifice acestei minorităţi. Între acestea, Seminarul Musulman a functionat iniţial la Babadag şi a fost transferat, în 1901, la Medgidia. De asemenea, revista "Emel" ("Idealul") a însemnat, în perioada interbelică, o veritabilă şcoală renascentistă, răspândind în rândul tătarilor ideile generoase ale marelui umanist crimeean Ismail Gasprinski şi ale poetului naţional Tatar Mehmet Niyazi. Legãtura de suflet cu patria de obârşie - Crimeea -, nu a încetat, chiar şi în anii celui de-al doilea război mondial mulţi tătari crimeeni refugiindu-se în România. Represaliile staliniste împotriva tătarilor din Crimeea au avut impact şi asupra tătarilor dobrogeni, unii devenind victime ale regimului comunist. Pe de altă parte, cu timpul, unii dintre tătarii dobrogeni, puţini la număr este drept, se vor muta în alte zone de pe teritoriul României (Bucureşti, Braşov).