|
MINORITATI
|
Polonezii in spatiul romanesc
Destinele polonezilor de pe teritoriul României reflectă cu fidelitate istoria popoarelor român şi polonez, ca şi raporturile stabilite între ele de-a lungul timpului. Cu mai bine de 600 de ani în urmă, regele Cazimir cel Mare împinsese graniţele Poloniei până la fruntariile Moldovei, inaugurând o lungă perioadă de concurenţă cu Ungaria, pentru a-şi asigura suveranitatea asupra teritoriilor româneşti şi a celor de la Marea Neagră. Miza o constituia controlul asupra principalei căi comerciale ce traversa Europa de la nord la sud şi lega Marea Baltică cu Marea Neagră şi, mai departe, de Marea Mediterană. În felul acesta, cerealele şi postavurile poloneze ajungeau la Brusa, Constantinopol sau Pera.
În acelaşi timp, această cale comercială se întretăia la Lvov cu un alt drum comercial important, care lega estul de vestul Europei.
Desele incursiuni militare, precum şi expansiunea politică, economică şi culturală ale celor două state au lăsat impresia unor permanente stări conflictuale, în realitate puţine au fost confruntările cu adevărat semnificative, între care se detaşează războiul purtat de regele Albert al Poloniei împotriva lui Ştefan cel Mare, încheiat cu bătălia de la Codrii Cosminului (1497).
Primele ştiri despre prezenţa polonezilor în spaţiul românesc vin încă din secolul al XIII-lea, din Transilvania. Se ştia că la ridicarea multor lăcaşe de cult din Bistriţa, Sic, Unguraş etc au participat şi meşteri pietrari polonezi. Circulaţia meşterilor vestiţi era un lucru obişnuit în acele vremuri. Aşa se face că un transilvănean născut la Hârău, lângă Hunedoara, Veit Stass, a ajuns la Cracovia unde, sub numele de Wit Stwosz, s-a făcut cunoscut ca autor al celebrului altar din biserica Sf. Maria.
Expansiunea catolicismului spre Moldova s-a soldat, la 9 martie 1371, cu înfiinţarea episcopiei catolice de la Siret. Primul episcop numit aici a fost călugărul franciscan Andrzej Jastrzebiec, din Cracovia. Deşi la Siret franciscanii aveau o mănăstire şi o biserică, propaganda catolică se deşfăsura anevoios aşa că episcopatul s-a mutat (ca şi capitala ţării) la Suceava, apoi la Bacău, unde a durat până în secolul al XVIII-lea. Fără îndoială că în tot acest timp, alături de misionarii catolici, au fost aduşi din Polonia şi meşteri care au înălţat lăcaşe bisericeşti. Un "mistr", Jan a executat, în 1480, lespezile funerare de pe mormintele domnitorilor moldoveni de la Biserica Sf. Nicolae din Rădauţi, iar alţii au participat, în timpul domniei lui Petru Muşat, la ridicarea cetăţilor din Moldova.
O adevărată şi masivă emigraţie poloneză se înregistrează în Transilvania, după ce Seimul a hotărât în 1658 expulzarea arienilor (fraţilor polonezi) de pe teritoriul Poloniei.
În politica lor de a limita influenţa Ungariei, domnitorii moldoveni s-au orientat încă de la început spre Polonia. Au acordat largi privilegii magnaţilor polonezi, îngăduindu-le să ţină case de comerţ în cele mai importante oraşe, în care să-şi vândă mărfurile. Uneori, pentru serviciile aduse li se ofereau polonezilor şi moşii pe teritoriul Moldovei. Astfel, Roman Vodă, fiul lui Iliaş, i-a dăruit lui Ditrich Buczacki, starostele Podoliei şi al Cameniţei, mai multe sate pentru ajutorul oferit la urcarea pe tron. Pe aceste moşii lucrau şi ţărani polonezi, mulţi dintre ei fugiţi de pe moşiile altor feudali.
|
Semnificative pentru strângerea relaţiilor cu Polonia sunt şi căsătoriile din raţiuni de stat. Astfel, Alexandru cel Bun fusese căsătorit cu Ryngalla, sora marelui duce al Lituaniei, Witold, iar fiul lui, Iliaş, cu Maria Holszanka, cumnata regelui Wladzslaw Jagiello. Ieremia Movila şi-a căsătorit toate fetele cu mari magnaţi polonezi, toţi oameni cu mare influenţă în ţara vecină.
După prima împărţire a Poloniei, în 1772, mulţi polonezi au venit în Moldova, dar migraţia lor a fost curând stopată de autorităţile austriece. Descoperirea zăcămintelor de sare a dus la deschiderea salinelor de la Solca (1784), Cacica (1785) apoi şi de la Slatina Mare, Slatioara, Trestioara, Pleşa etc. În 1792, după ce s-a inaugurat exploatarea de adâncime de la Cacica, autorităţile austriece au adus aici 20 de familii de polonezi, mineri experimentaţi, cunoscători ai tehnicii caracteristice unor astfel de exploatări. Aşezarea s-a dezvoltat repede. În 1810 a ajuns la 305 suflete, iar opt ani mai târziu a devenit o comună aproape în întregime poloneză, cu şcoala în care se învăţa totuşi în patru limbi: polonă, română, germană şi ucraineană. Pe lângă şcoală, un rol important în viaţa locuitorilor din Cacica l-a jucat biserica, ridicată între anii 1807-1810 prin strădaniile părintelui Jakub Bogdanowicz, preot salariat al minei.
Aşezări compacte au înfiinţat în Bucovina muntenii polonezi, originari din Beskizii silezieni, emigraţi întâi în regiunea Cadca din Slovacia, de unde, din cauza condiţiiilor grele, s-au strămutat, începind din anul 1803, la Cernăuţi (cartierul Caliceanca), Cacica, Siret şi Stara Huta.
Creşterea rapidă a populaţiei strămutate a determinat diminuarea gospodăriilor şi, în consecinţă, un nou exod al coloniştilor polonezi. În 1834, 30 de familii de munteni aşezaţi iniţial la Hliboca au pus bazele localităţii Soloneţul Nou. Doi ani mai târziu, muntenii din Caliceanca au migrat spre sud înfiinţând satul Plesa. Lor li s-au mai adăugat cei din Terebleşti şi Stara Huta. În 1842, alţi polonezi din Terebleşti şi Stara Huta au fondat, împreună cu vreo 30 de familii de nemţi din Sudeţi, aşezarea Poiana Micului.
În general, rostul acestor migraţii era popularea zonelor părăsite de români dar şi decongestionarea localităţilor suprapopulate. Strămutaţii primeau câte 30 de jugăre de pământ şi beneficiau de scutire de impozite pe timp de 10 ani. Setea de pământ era însă atât de mare încât a dus la dispersarea polonezilor în foarte multe localităţi, unii, de lângă Ryesnos, au ajuns în apropierea Sucevei, la Bulai.
În anii douăzeci ai secolului trecut s-a constituit în Valea Jiului, întâi la Petrila, apoi la Lupeni, cea mai numeroasă colonie poloneză de pe teritoriul României. Aceasta s-a format din mineri veniţi din Silezia dar şi din împrejurimile Tarnow-ului. În 1928, comunitatea poloneză număra în jur de 1000 de familii, dispunea de biserică romano-catolică, şcoală proprie, bibliotecă. Deşi alcătuiau o colectivitate foarte unită, polonezii s-au integrat în toate sferele vieţii politice şi sociale româneşti, trei dintre ei plătind cu viaţa participarea la grevele minerilor din 1929.
|
|