Începutul primului război mondial a trezit din nou speranţele polonezilor, privind constituirea unui stat naţional. În cele din urmă, Polonia şi-a redobândit independenţa. La 15/28 noiembrie 1918, participând la adunarea Consiliului Naţional Român, dr. Stanislaw Kwiatkowski, preşedintele Consiliului Naţional Polonez, proaspăt creat, afirma, în numele conaţionalilor săi, dreptul istoric al României asupra Bucovinei. Începea o altă perioadă în care trebuiau puse bazele unor noi raporturi între polonezi şi români.
Deşi după renaşterea statului polonez, mulţi emigranţi, mai ales intelectuali, s-au repatriat, semnarea convenţiei româno-polonă în 1921 a avut darul de a revigora activitatea polonezilor din întreaga Românie. Astfel, Consiliul Naţional Polonez din Bucovina, înfiinţat în 1918 în locul Cercului Polonez, şi-a extins influenţa transformându-se în Consiliul Naţional din România Mare (1925) iar din 1926 în Uniunea polonezilor din România.

Dintre numeroasele organizaţii poloneze, care atestau o anumită dezbinare în rândurile acestei populaţii, Uniunea poloneză a şcolilor s-a remarcat prin înfiinţarea unei întregi reţele de învăţământ particular, menită să permanentizeze tradiţiile naţionale, mai ales că apăruseră agitatori care vânturau ideea originii slovace a muntenilor polonezi

Al doilea război mondial a debutat cu ocuparea Poloniei şi cu cel mai mare val al emigraţiei poloneze în România. După unele surse, cifra refugiaţilor se ridica la 60-80.000 de persoane, după altele la 100.000. Cert este că au trecut pe aici oficialităţile poloneze în frunte cu preşedintele ţării Ignacy Moscicki, 2 500 de militari (după alţii 60 000) şi foarte mulţi civili. Populaţia, ca şi autorităţile au avut o atitudine mai mult decât prietenoasă faţă de refugiaţii polonezi. S-a înfiinţat astfel Comitetul central polonez pentru ajutorarea refugiaţilor, cu sediul în Bucureşti, care în câteva luni organizează 54 de comitete locale.

Iau fiinţă şi numeroase asociaţii profesionale, reunite în Uniunea Asociaţiilor Polonezilor din România, ce la 19 decembrie 1939 se transformă in Uniunea Polonezilor din România, avându-l ca preşedinte pe senatorul Tytus Czerkawski. La începutul anului 1940 se organizează Cercul polonez pentru conciliere în România cu scopul de a realiza apropierea dintre polonezii stabiliţi de mai demult în România şi cei proaspăt refugiaţi. În România polonezii au înfiinţat 32 de scoli de diferite grade, cu 3.126 de elevi (coordonate de Uniunea poloneză a şcolilor), au editat numeroase publicaţii, au început să-şi tipărească, în limba polona, operele clasicilor, atât de necesare şcolilor poloneze, dar şi opere care surprindeau tragedia proaspăt trăită.

Polonezilor imigraţi în România în septembrie 1939 li se adaugă alţii, din Bucovina şi Basarabia, refugiaţi în urma ultimatumului sovietic din iunie 1940 şi reocupării acestor teritorii în anul 1944. După 1947 nu s-au mai produs modificări semnificative în structura minorităţii poloneze din România. "Societatea de lectură", înfiinţată la Suceava în 1903 şi care reprezenta comunitatea poloneză va fi desfiinţată în 1950.