Păstrat cu sfinţenie până în zilele noastre, obiceiul ruşilor lipoveni de a face semnul crucii înainte de orice acţiune întreprinsă, chiar cotidiană, este grăitor pentru a arăta importanţa pe care ei o acordă credinţei lor. În acest sens, este interesant un pasaj care evocă foarte plastic acest aspect, preluat de Filip Ipatov în lucrarea „Ruşii lipoveni din România”: „Şi nici cu semnul crucii pravoslavnice, cam încârligată, ce-i drept, să nu crezi că-i joacă! Te-ai sculat, faci cruce, te-ai spălat, faci cruce, ai de gând să duci paharul la gură, faci cruce, ai de gând să mănânci, la fel; ieşi din casă, faci cruce, intri în casă, idem… Cruci peste cruci, de când te naşti şi până mori, şi zău că nu te poţi socoti un om sfânt”.

Indiscutabil, religia este ceea ce îi individualizează pe ruşii lipoveni din ţara noastră.
Etnie de sorginte slavă orientală, ruşii lipoveni apar pe actualul teritoriu al României, îndeosebi în Dobrogea, începând de la mijlocul secolului al XVII-lea, după schisma bisericii ortodoxe ruse. Imediat după sinodul din 1654 în care Patriarhul Nikon a reformat biserica rusa, au început o serie de măsuri restrictive din partea autorităţilor laice şi religioase ruse, care vor culmina cu venirea la putere a lui Petru I cel Mare (1682-1725) şi introducerea de către acesta a unor masuri de europenizare.

Refuzul unor credincioşi de a accepta înnoirea a făcut ca aceştia să fie supuşi unor măsuri administrative foarte restrictive şi obligaţi să poarte o vestimentaţie specifică.
Nemaiputând să suporte toate aceste restricţii, staroverii (credincioşii de rit vechi) vor lua calea pribegiei, răspândindu-se în întreaga lume (Polonia, Canada, Alaska, Japonia), inclusiv la gurile Dunării, în Dobrogea. Această din urmă destinaţie a fost preferată pentru că, la origine fiind pescari din zona rîurilor Don şi Nipru, ei au putut relua practicarea acestei meserii.
După un popas în Basarabia sudică, în pădurile de tei (în limba rusă „lipa” înseamnă „tei”), staroverii s-au aşezat în spaţiul românesc, în mod deosebit în Dobrogea şi Bucovina, în două mari valuri: primul, după răscoala lui Bulavin, pe vremea lui Petru cel Mare, al doilea, în timpul ţarinei Ecaterina a II-a (1762-1796), când politica de exterminare a cazacimii a fost contrabalansată de "umplerea" teritoriilor lăsate libere cu ruso-lipoveni. Prima atestare documentară a stavorenilor este din 1762, când este amintită prezenţa lor la Sarichioi.
Cunoscuţi sub denumirea de lipoveni (lipătei), aceştia şi-au păstrat limba, obiceiurile şi credinţa, fiind divizaţi atât pe criterii religioase (în 1690 s-au împărţit în popovţi - popişti şi bezpopovţi - nepopişti), cât şi etnice (ruşii mari-moscoviţi, rascolnicii propriu-zişi, cazaci zaporojeni, haholi, necrasovţi, ucraineni).

În cele peste cinci secole în care Dobrogea a aparţinut Imperiului Otoman, ruşilor lipoveni le-a fost recunoscută oficial biserica şi nici nu au fost supuşi politicilor de islamizare.
De altfel, staroverii fuseseră foarte bine plătiţi de Poarta Otomană, fiind consideraţi "musafiri", Sadik Pasa încercînd chiar să organizeze o armată regulată din "necrasovţi", pentru a lupta cu mai mult succes contra Rusiei. Încercarea a eşuat însă, în 1828. În schimbul sprijinului acordat Porţii, aceştia primeau o largă şi deplină autonomie, concesiunea pescăriilor şi a unor întinse teritorii, lucru care i-a făcut să intre în conflict deschis cu rascolnicii propriu-zişi, determinând autorităţile otomane să strămute unele grupuri pe Dunăre sau chiar în partea asiatică a imperiului, în zona oraşului Bursa.

Rascolnicii de rând s-au răspândit în platoul dobrogean şi i-au atras de partea lor pe "necrasovţi", reînviind şi/sau întemeiind satele Carcaliu (Kamena sau Komenka), lîngă Măcin,
Tatariţa (lângă Siliştea) şi Ghindăreşti (Guizdar), lângă Hârşova.

Lipovenii necrasovţi s-au stabilit cu învoirea turcilor în zona dintre Tulcea şi Babadag, mai puţin în Constanţa şi Năvodari, reconstituind satele Sarichioi (Seriacovo) pe ţărmul lacurilor Razelm şi Jurilovca, care vor fi cele mai bogate sate de pescari din Dobrogea. La sud-est de Babadag, în regiunea muntoasă, se află un al treilea sat - Slava Rusă, populaţia acestuia ocupându-se cu agricultura, la fel ca şi populaţia din satul vecin, Slava Cercheza. În număr mai mare se găsesc în oraşul Tulcea dar şi în Chilia Veche, Mahmudia, Ieroplava, Sfiştovca, Letea.

După revenirea Dobrogei la România, în urma Tratatului de la Berlin (1878), a existat o politică de încurajare a stabilirii în zonă a românilor din Regat, tocmai pentru a compensa unele goluri demografice ce s-au creat prin plecarea îndeosebi a neamurilor turcice.