Cercetarile arheologice atesta prezente iudaice in Dacia Romana incepand din secolul al II-lea e.n. Armata romana, venita sa cucereasca Dacia, includea o multitudine de etnii provenite din provinciile imperiului din randul carora nu lipseau nici iudeii. O dovedesc unele inscriptii de la Sarmizegetusa, textele funerare legate de divinitati iudaice la Orsova, monezile iudaice din anii 133-134, semnalate inca de B.P. Hasdeu.

Apoi dupa un hiatus de aproape un mileniu, in anul 1165, ii pomeneste invatatul calator evreu, Benjamin din Tudela, descriind raporturile bune dintre vlahii sud-dunareni si comunitatile evreiesti din Bizant; judecand dupa unele acte comerciale ale medievalitatii timpurii, in secolul al XIII-lea evreii se aflau printre negustorii care practicau comertul intre Bizant, Rusia si Polonia, traversand Bulgaria si meleagurile dunarene. Rolul lor in acest comert a fost remarcat si de istoricul Nicolae Iorga care scria in istoria comertului romanesc: „singuri evreii bateau inca inainte de 1480 aceste drumuri, venind de-a dreptul din Constantinopol”. In Transilvania evreii sunt prezenti inca din secolele XI-XII din timpul regelui Ladislau I. La 1251 Bela al IV-lea care este mentionat in documente ebraice pentru atitudinea sa favorabila fata de evrei, stimuland asezarea lor in Ungaria, deci si in Transilvania.

Un complex de imprejurari geografice si istorice favorizeaza ivirea primelor comunitati stabile pe meleagurile romanesti abia in secolele XIV-XV. Conform unor marturii documentare la Cetatea Alba exista un cartier evreiesc inca din prima jumatate a secolului XIV.

B.P. Hasdeu si Mihail Kogalniceanu consemneaza ca Tarile Romane au devenit la sfarsitul secolului al XIV-lea principalul azil pentru evreii alungati din Ungaria de regele Ludovic I pe motivul ca au refuzat sa se converteasca la religia catolica.

Se pare, chiar, ca Dan I, domnul Tarii Romanesti (1383-1386), dorind sa dezvolte negustoria, acorda deosebite privilegii unor evrei veniti din Ungaria si stabiliti in Muntenia, „dandu-le chiar dreptul de a cumpara mosii cu anul nu insa si de veci”. (Cf. M.Kogalniceanu, Arhiva Romaneasca, p.180). Peste doua-trei secole insa, in Ungaria puternic influentata de spiritul reformei un principe ca Gabriel Bethlen (1613-1629) va invita negustori evrei din Imperiul otoman pentru a dezvolta comertul. El emite la 1623 o Diploma de privilegii care prevede pentru evrei dreptul de stabilire, siguranta indeletnicirilor, libertatea exercitarii cultului si altele. Aceste „privilegii” s-au dovedit, insa, in multe cazuri a fi doar pe hartie. Privilegiile acordate de domnitorii romani interesati in dezvoltarea comertului favorizau inmultirea asezarilor evreiesti. Istoricul evreu dr. M.A. Halevy bazandu-se atat pe izvoare primare cat si pe mentiunile unor carti de istorie situeaza inceputul unui comert evreiesc stabil cu Tarile Romane pe la mijlocul secolului al XVI-lea. In aceasta epoca apar informatii privind si existenta unei comunitati evreiesti la Bucuresti, constituita in principal din evrei sefarzi (denumirea evreilor izgoniti din Spania in 1492) veniti din Constantinopol, Salonic si alte localitati din Peninsula Balcanica. Dar afluenta evreilor spre Tarile Romane nu era doar dinspre sud dar si dinspre nordul si vestul continentului european de unde au venit asa zisii evrei aschenazi (denumire, data evreilor din tarile germane, Polonia si Rusia). Ei s-au asezat in special in Moldova, avand un rol important in tranzitul comercial pe drumul moldovenesc, intre Imperiul Otoman si Polonia. Documentele vremii consemneaza pentru secolul al XVII-lea in Moldova si in special la Iasi, o viata comunitara evreiasca asezata, unde functiona o sinagoga si exista deja un vechi cimitir evreiesc. Precizarile referitoare la evrei in Pravila de la Govora (1640) din timpul domnitorului Matei Basarab si prevederile juridice cuprinse in Cartea Romaneasca de invatatura alcatuita in vremea domnitorului Vasile Lupu (1646) dovedesc inceputul implicarii evreilor in relatiile sociale autohtone.

In acelasi timp, in Transilvania – evreii ardeleni contand pe o dinamizare a afacerilor lor au fost in curand deceptionati de unele restrictii de asezare, de unele restrangeri ale dreptului de a-si extinde activitatile de import-export in tari straine s.a.m.d. La finele veacului XVIII, imparatul Iosif al II-lea acorda evreilor dreptul de a se aseza in toate orasele libere regesti, de a-si exercita liber activitatile comerciale s.a. Se mentin insa inca destule restrictii privind modul de viata pe care evreii doreau sa-l duca pe firul traditiei lor stravechi. Secolul al XVIII-lea inregistreaza o crestere a ritmului de imigrare a evreilor in tarile romane. Fenomenul se afla in stransa legatura cu directiile noi spre care se angajase societatea romaneasca. In acest context evreii au contribuit si ei la formarea pietii interne; mesterii si negustorii evrei au avut un rol important in continuitatea si regularitatea schimbului, in fluxul permanent al marfurilor, in integrarea noului organism economic in cuprinsul pietii europene.

Evreii se adaptau lesne civilizatiei, negotului, meseriilor si capitalismului incipient, necesare societatii romanesti. Rolul si importanta populatiei evreiesti in societatea romaneasca sunt recunoscute de domnitori mai ales in epoca fanariotilor, prin asigurarea unui statut juridic in virtutea caruia comunitatea evreiasca beneficia de libertatea cultului si de autoadministrare. Conducatorii comunitatii, numiti hahambasa sau starosti, erau confirmati de domnitori si se bucurau de privilegii fiind scutiti de dari, taxe fiscale si vamale, avand prerogative de demnitar.

Numeroase acte domnesti din secolul al XVIII-lea dovedesc ca evreii au fost chemati sa populeze sate si orase si sa intemeieze targuri. Imigrantii capatau terenuri pentru construirea de locuinte, sinagogi, bai rituale, scoli s.a. Fenomenul a fost caracteristic in special pentru Moldova unde pe aceasta cale s-au dezvoltat localitati cu o populatie preponderent evreiasca denumite in limba idis stetl adica targusoare.

In general evreii in diaspora lor au vegheat intotdeauna si pretutindeni la mentinerea si cultivarea traditiei lor. De aceea drepturile acordate erau conditii de importanta existentiala atat pentru evreii sefarzi cat si pentru aschenazi, astfel numiti dupa locul provenientei lor, primii din Imperiul otoman si peninsula iberica, ceilalti din nordul, nord-vestul si estul Europei. Conduita lor moral-juridica, viata lor traditional-religioasa erau reglementate insa de aceeasi invatatura cuprinsa in Thora (Vechiul Testament) si in Talmud (comentarile rabinice la Thora).
De aceste drepturi specifice pentru practicarea vietii cultual-comunitare evreii au beneficiat din plin in Tarile Romane, viata lor comunitara avand sprijin mai ales din partea domnitorilor fanarioti. Domnitorii fanarioti au promovat si masuri antievreiesti, astfel evreii nu aveau acces la proprietate funciara, marturia lor in instanta impotriva unui crestin ortodox nu avea valabilitate s.a. La inceputul secolului al XIX-lea, odata cu aparitia Codului Callimachi (1817) in Moldova si al lui Caragea (1818) in Tara Romaneasca, apar noi reglementari cu referire la straini in general si la evrei in special.

Codul Callimachi prin articolul 1430 acorda dreptul evreilor sa-si cumpere case si magazine la orase, interzicand insa cumpararea oricaror proprietati in mediul rural.

Aceste disocieri in statutul juridic al evreilor, incetatenite mai degraba prin obiceiul pamantului decat printr-o lege scrisa, au fost in vigoare pana la introducerea Regulamentului Organic (1831-1832) in care s-a formulat pentru prima data, principiul ca necrestinii nu pot beneficia de drepturi civile si politice. In general, Regulamentul Organic a avut o serie de prevederi restrictive si discriminatorii pentru evreii din Tarile Romane: orice evreu care nu-si putea demonstra o sursa de existenta era considerat vagabond si era supus expulzarii.

S-a desfiintat breasla si institutia hahambasiei, seful cultului nemaibeneficiind de sistemul de privilegii; s-a instituit o organizare comunitara subordonata autoritatii statale. O singura masura era favorabila evreimii, aceea privind dreptul la invatamantul de stat.

In ciuda unor masuri restrictive adoptate impotriva evreilor, numarul lor creste pe tot parcursul secolului al XIX-lea, in special dupa pacea de la Adrianopol (1829) cand in Tarile Romane patrunde capitalul apusean. Domnitorul Mihai Sturdza duce o politica de atragere a evreilor in Moldova. Astfel, daca la recensamantul din 1803 in Moldova erau aproximativ 12.000 de evrei, in 1859 erau in jur de 130.000, reprezentand 3% in ansamblul populatiei. In Muntenia intre 1838 si 1859 numarul evreilor creste de la 1960 la peste 17.000. In aceeasi perioada evreii cunosc un proces de integrare social-economica si de aculturatie specifica devenirii moderne a evreimii de diaspora.

Daca unii exponenti ai doctrinelor antisemite considerau ca fiind o veritabila tragedie pentru natiunea romana integrarea evreimii in societatea romaneasca, exegetii importantei capitalului strain pentru modernizarea Romaniei subliniaza aportul constructiv al evreimii in acest context istoric. Conducatorii Revolutiei din 1848 tocmai pe temeiul recunoasterii rolului evreimii cer in Dorintele Partidei Nationale in Moldova, emaniciparea treptata a israelitilor, iar in Proclamatia de la Islaz, la punctul 21, „Emanciparea israelitilor si drepturi politice pentru toti compatriotii de alta credinta”.,

Aceasta revendicare isi capata aplicare practica imediata prin numirea bancherului evreu, Hillel Manoach, in Consiliul Municipal din Bucuresti. In acelasi timp numerosi intelectuali evrei s-au alaturat Revolutiei din 1848: pictorii Barbu Iscovescu si Daniel Rosenthal, cel din urma fiind autorul renumitului tablou „Romania revolutionara”. Unii bancheri evrei precum Hillel Manoach si Davicion Bally au acordat importante sume pentru sprijinirea revolutiei.

Infrangerea revolutiei a impiedicat procesul de emancipare a evreilor din Tarile Romane. Totusi, evreii au beneficiat dupa revolutie de unele drepturi civile. Dupa Unirea Principatelor (1859), domnitorul A.I.Cuza care i-a numit pe evrei „romani de cult mozaic”, a depus toate eforturile pentru a grabi emanciparea „romanilor de rit israelit”.

Dar inlaturarea lui A.I. Cuza de la domnie si aducerea in tara a printului Carol de Hohenzollern a insemnat pentru evrei instaurarea unui nou regim de vexatiuni caci prima Constitutie moderna adoptata in 1866 in loc sa fi consfintit dreptul la cetatenie pentru locuitorii evrei considerati pamanteni si hrisoveliti, i-a transformat prin articolul 7 in apatrizi. Initial, Ion Bratianu a promis acordarea cetateniei pentru evrei. Dar in final, sub presiunea unor grave tulburari antisemite de strada si a protestelor din parlament s-a introdus aliniatul 2 la articolul 7 in urmatorii termeni : Numai strainii de rituri crestine pot dobandi impamantenirea oficializandu-se astfel o problema evreiasca in societatea Romaniei moderne. Desi obligati sa efectueze serviciul militar si sa se supuna tuturor legilor tarii, desi plateau toate contributiile si impozitele ca toti ceilalti locuitori, evreii au devenit straini, supusi unui regim restrictiv si discriminatoriu.

In anii razboiului pentru cucerirea independentei de stat a Romaniei, populatia evreiasca a contribuit la eforturile tuturor locuitorilor tarii pentru cauza dobandirii independentei de stat. Numerosi evrei au fost mobilizati, luand parte activa la operatiunile militare pe campul de lupta, unii distingandu-se prin acte de bravura. Pentru sprijinirea materiala a razboiului s-au constituit in toata tara comitete evreiesti de ajutorare care au strans importante fonduri banesti si daruri in natura. In anul 1878, dupa Razboiul de Independenta, sub presiunea Congresului de pace de la Berlin, s-a modificat articolul 7 al Constitutiei din 1866. Conform noului articol si locuitorii necrestini au putut dobandi cetatenia romana. Dar, in ultima instanta modificarea a fost astfel conceputa de legiuitorii romani incat s-au introdus noi masuri restrictive, caci noul articol preciza: „Naturalizarea nu poate fi acordata decat individual si prin lege”. Ceea ce insemna acordarea naturalizarii de catre parlament, care indeobste refuza sistematic cererile de naturalizare. Singurii care au beneficiat de o incetatenire imediata si colectiva au fost cei 888 de evrei, participanti la Razboiul de Independenta.
Prin modificarea articolului 7 al Constitutiei, masa evreilor a ramas fara cetatenie, devenind victima legislatiei restrictive aplicata strainilor. Evreii au fost exclusi de la practicarea anumitor profesiuni si meserii, au avut acces limitat la invatamantul de stat. Inrautatirea situatiei populatiei evreiesti la sfarsitul secolului al XIX-lea a determinat un puternic val de emigrare a zeci de mii de evrei in special din randul meseriasilor. Astfel, daca conform recesamantului din 1899 in Romania se aflau 299.632 locuitori evrei, la recesamantul din 1912 au fost inregistrati 239.967 suflete, procentul in ansamblul populatiei scazand dela 4,5% la 3,4%.

Dar politica de eliminare a locuitorilor evrei din corpul social al tarii a venit de multe ori in contradictie cu nevoile obiective ale dezvoltarii social-economice, care nu s-a putut lipsi de capitalul evreiesc, de experienta profesionala a evreilor in domeniul organizarii si administrarii activitatii industriale si comerciale, al retelei bancare s.a. Relevand importanta elementului evreiesc pentru economia romaneasca, economistul Gheorghe Tasca sublinia contributia lui calitativa prin puterea sa dinamica, avand o pondere importanta in mica si marea burghezie a tarii, ca si in viata culturala de altfel. Factori activi in dinamica societatii romanesti, in ciuda tuturor tensiunilor si conflictelor interetnice, evreii s-au considerat evrei-romani, si-au insusit limba si cultura romaneasca, realizand de multe ori o originala simbioza dintre traditia si cultura lor iudaica, a experientei lor de diaspora, pe de o parte si spiritualitatea romaneasca pe de alta parte.
Evreii si-au asumat destinul istoric al poporului roman, implicandu-se si participand activ la marile evenimente economice, culturale ale acestei tari.
Desi in majoritatea lor nu erau cetateni romani, totusi au participat si la primul razboi mondial. Un numar aproximativ de 23.000 de evrei au fost inrolati in armata romana, aproape 10% din totalul populatiei evreiesti. Conform unor date publicate in Monitorul Oficial au fost inregistrati 882 de morti cazuti pe campul de lupta, 740 de raniti, 449 prizonieri si 3.043 disparuti. Pentru fapte de arme pe front, au fost decorati 825 de soldati si ofiteri evrei.

Evreii si-au dat adeziunea la Marea Unire din 1918, sustinand si in plan international dreptul poporului roman asupra provinciilor integrate Romaniei in 1918.

Unirea din 1918 a dus la cresterea populatiei Romaniei in general, triplandu-se si numarul locuitorilor evrei. Conform cifrelor oficiale, la inceputul secolului XX in Basarabia traiau 267.000 de evrei, in Bucovina 89.000 iar in Transilvania 181.340. Asadar, la cei circa 750.000 de evrei, cati au fost inregistrati la recensamantul din anul 1930, s-a ajuns prin infaptuirea unirii din 1918.
Cresterea ponderii populatiei evreiesti in ansamblul populatiei din Romania interbelica si incetatenirea colectiva a evreilor nascuti in Romania si fara supusenie straina, printr-o legislatie special adoptata in anul 1919 si consfintita prin noua constitutie din 1923, au favorizat si amplificat contributia evreilor la procesul de modernizare a societatii romanesti.

Potrivit datelor publicate in Enciclopedia Romaniei, in Romania interbelica evreii detineau 31,14% din totalul intreprinderilor industriale si comerciale. In acelasi timp multi evrei continuau sa fie meseriasi si muncitori; in unele zone ca in Maramures si Basarabia au fost si agricultori si crescatori de animale, in primul rand oieri. Se remarca o orientare tot mai accentuata spre profesiuni intelectuale. In ajunul celui de al doilea razboi mondial din cei peste 8.000 de medici existenti in Romania, 2.000 erau evrei, peste 2.000 de ingineri au fost inregistrati in Asociatia Inginerilor Romani, in jur de 3.000 de avocati in Baroul Avocatilor s.a.
In epoca interbelica evreii au participat la viata politica a tarii, au contribuit la consolidarea statului national unitar roman, la dezvoltarea democratiei si pluralismului politic. S-au raliat fortelor politice de orientare democratica, combatand extremismul de dreapta in frunte cu legionarii si cuzistii, care promovau o politica agresiva antisemita de calomniere si de culpabilizare a populatiei evreiesti, trecand de multe ori la actiuni de violenta si batai in special in institutiile de invatamant superior.

Evreii s-au afirmat in viata politica interbelica, atat prin aderarea la diferite partide politice burghezo-democratice si socialiste, cat si prin organizatii si partide politice proprii cum au fost: Uniunea Evreilor Romani (infiintata in 1909 cu titulatura Uniunea Evreilor Pamanteni, schimbata in UER in 1923), Clubul Parlamentar Evreiesc (1928), Partidul Evreiesc (1930), numeroase organizatii sioniste si Uniunea Comunitatilor Evreiesti din Vechiul Regat (1928) transformata in 1937 in Federatia Uniunii Comunitatilor Evreiesti din Romania. La alegerile parlamentare din 1926, 1928, 1931 si 1932 au fost alesi intre 4-5 deputati evrei in parlament ca reprezentanti ai organizatiilor evreiesti. Jacob Niemirower in calitate de sef rabin al cultului mozaic din Vechiul Regat a fost senator de drept pana in anul 1939, cand a decedat, locul sau fiind preluat de sef rabinul dr. Alexandru Safran. Istoria evreilor nu a fost doar o istorie politica sau o istorie de integrare social-economica in mediul romanesc, dar a fost si o istorie cultual-comunitara si cultural-spirituala.

S-au ridicat zeci si sute de sinagogi in Bucuresti si orasele de provincie, s-au creat sute de institutii cultuale, culturale, de asistenta si de invatamant; au aparut sute de ziare si reviste evreiesti in limbile romana, franceza, germana, maghiara, idis si ebraica; au fost editate carti de iudaistica care toate reflecta varietatea curentelor si ideologiilor specifice vietii evreiesti de la hasidism si ortodocsie la luminism si integrationism, de la asimilism si socialism la autonomism cultural. Numerosi oameni de stiinta, scriitori, actori, pictori, compozitori si muzicieni evrei au imbogatit cu opere esentiale viata stiintifica, literara, cultural-spirituala si artistica romaneasca. Activitatea creatoare in contextul societatii romanesti a fost intrerupta brusc de evenimentele dramatice din ajunul si din timpul celui de al doilea razboi mondial. In contextul ciuntirii teritoriale si a unei izolari internationale, in Romania, impinsa in mod fatal in sfera de influenta a Germaniei naziste, a avut loc ascensiunea la putere a cercurilor politice, de extrema dreapta, antisemitismul si eliminarea sistematica a populatiei evreiesti din corpul social al tarii devenind politica de stat. In ianuarie 1938 guvernul Goga Cuza introduce legea de revizuire a cetateniei a tuturor locuitorilor evrei din tara. In mod abuziv s-a retras cetatenia romana la peste 220.000 de evrei care intrand sub jurisdictia legilor restrictive aplicate strainilor au pierdut dreptul la munca si la proprietate.