Odată cu instalarea în România, începând din martie 1938, a unor regimuri autoritare (dictatura regală, statul naţional legionar şi guvernarea lui Ion Antonescu) se înrăutăţeşte foarte mult şi situaţia minorităţii rroma.

În noiembrie 1940, Ministerul de Interne, la recomandarea Ministerului Sănătăţii, interzice deplasarea rromilor "nomazi", pe motiv că transmit tifosul. Anul următor, un recensământ secret recenza 208.700 de rromi, despre care se spunea că ar contamina "rasa românească". Un decret regal din 1942 trasa liniile spolierii şi desemna criteriile de deportare pentru rromi. S-a început prin confiscarea bunurilor, prin intermediul Centrului naţional de românizare. Apoi s-au raţionalizat alimentele iar rromii "amorali" au fost expediaţi la munci publice în Transnistria. Rromii "nomazi" au fost primii atinşi de persecuţii. Preşedintele Consiliului de Miniştri a ordonat deportarea lor în Transnistria, pe şatre. O altă categorie, "semi-nomazii", au fost şi ei selectaţi pentru deportare. La 11 august, inspectorul general scria ministrului de interne că deportarea rromilor nomazi, decretată la 1 mai, era aproape terminată, prin faptul că 84 la sută dintre ei ajunseseră în Transnistria. Au urmat rromii "sedentari". Unul din criteriile de deportare era absenţa bunurilor, dar proprietatea unui teren sau a unei case nu i-a putut dispensa pe mulţi de deportare. Evacuarea a început la 12 septembrie 1942.

Subiectul deportării romilor în Transnistria este încă unul insuficient cercetat de istorici, de aceea controversele abundă. Dacă unii autori vorbesc chiar de existenţa unui fenomen de dimensiunile Holocaustului (Pojramos în limba rromani), singurele dovezi certe lasă să se presupună că circa 25 de mii de rromi au fost deportaţi, câteva sute sau mii dintre aceştia murind din cauza condiţiilor grele de viaţă, a lipsei hranei, a frigului etc.