Newsletter
 cauta
Cautare avansata
 
 
MINORITATI


Albanezi - Scurt Istoric


Populatie descinzind din vechii iliri, albanezii sunt vechi locuitori ai Peninsulei Balcanice, existind aici cu mult inainte de venirea slavilor. Au cunoscut si au facut parte din civilizatiile greaca, romana si bizantina, apoi au avut parte de stapinirea de cinci secole a Imperiului Otoman, care a dus la un proces de islamizare completa a acestei populatii. Intr-un moment important al istoriei est-europene, in batalia de la Kossovopolje din anul 1389, a popoarelor crestine balcanice impotriva turcilor, ii vom gasi si pe albanezi alaturi de celelalte populatii crestine. Un alt moment crucial este marcat in secolul al XV-lea, cand sub conducerea eroului national Gheorghe Castriotul Skanderbeu, cea mai mare parte a principatelor feudale albaneze s-au unit vremelnic intr-o Albanie independenta, cu capitala la Kruja. In lupta de stopare a inaintarii turcilor in Europa, s-a consemnat proiectul unei jonctiuni intre armatele crestine conduse de Skanderbeu si Iancu de Hunedoara.
Dupa moartea lui Skanderbeu, la 1468, incepe procesul de destramare al Albaniei independente si totodata cel de emigrare a albanezilor ce nu doreau sa ramina sub ocupatia Imperiului otoman. Foarte multi albanezi se indreapta spre Italia, in special cei din nordul teritoriilor balcanilor si care proveneau din straturile bogate ale societatii: nobili, conducatori militari si religiosi, intelectuali si negustori. Acestia au luat cu ei si bunuri de patrimoniu cultural-national, pentru a nu cadea in miinile otomanilor.

Altii se vor indrepta catre Tarile Romane, primul document al prezentei albanezilor in teritoriile romanestii fiind cel redactat la 12/24 martie 1595 de Giovani de Marini Poli, trimisul imparatului habsburgic Rudolf II in Tarile Romane, expediat din Alba Iulia catre Bartolomeu Pezen, sfetnic imperial la Curtea din Viena. Acesta reda faptul ca Mihai Viteazul permite unui numar de 15.000 de suflete de albanezi (barbati cu familiile lor) sa se aseze la nord de Dunare in Tara Romaneasca. Este considerat primul act ce atesta inceputul existentei in teritoriile romanesti a albanezilor ca o comunitate distincta. Pentru urmatoarele doua secole, documentele fac referire la arnauti si negustori albanezi, la domniile voievozilor din familia Ghica si la aceea a domnitorului Moldovei, Vasile Lupu, zis Albanezul (1634-1635). La 1602, domnitorul Simion Movila reinnoieste printr-un act privilegiile acordate de Mihai Viteazul albanezilor asezati in satul Calinesti din judetul Prahova, scutindu-i de biruri si impozite pe o perioada de inca zece ani.
Atestata asadar de peste 400 de ani pe actualul teritoriu romanesc, comunitatea albaneza a fost in tot acest timp o prezenta activa si remarcata. Veniti in tarile romane din cauza persecutiilor administratiei otomane, albanezii – indeosebi militari, negustori, demnitari – se vor integra destul de usor in mediul politic si cultural romanesc si datorita unor afinitati de limba, obiceiuri. Numiti de Nicolae Iorga "veri de singe cu romanii", albanezii vor ajunge aici negustori, meseriasi si lucratori destoinici, arnauti in garzile domnesti, oameni de stiinta si cultura. In orasele mari, albanezii erau indeosebi comercianti, proprietari de restaurante, cofetari, bacani, din randul acestora ridicandu-se totodata numerosi intelectuali. Secolul de aur al comunitatii albaneze din Romania a fost considerat insa secolul al XIX-lea. Acum Bucurestiul este un important centru de sprijin al miscarii de eliberare si renastere nationala a popoarelor din Balcani. Albanezii din Romania au fost prezenti in miscarea revolutionara din 1821, atat in oastea lui Tudor Vladimirescu, precum si in cea condusa de printul grec Alexandru Ipsilanti. Patriotul si omul de cultura albanez Naum Panajot Veqilhaergi, originar din sudul Albaniei, dar unul dintre cei mai stimati cetateni ai Brailei, va fi un premergator al miscarii de renastere nationala a Albaniei, cunoscuta sub numele de Rilindja Kombetare Shqiptare. El va fi autorul si editorul primului abecedar al limbii albaneze, tiparit in Romania in anul 1844.

Printesa romana de origine albaneza Elena Ghica (1828-1888, cunoscuta sub pseudonimul Dora d'Istria) a publicat numeroase articole pentru a face cunoscuta in opinia publica a vremii cauza nationala a albanezilor. Ea a intocmit si prima monografie despre albanezii din Romania sub titlul „Gli albanesi in Rumenia”, publicata la Florenta in 1873. In volumul "Istoria comunitatii albaneze din Romania" (1992), carturarul Gelu Maksutovici spune despre Dora d'Istria ca este "cea mai stralucitoare stea de pe cerul nefericitei Albanii", ea desfasurind o activitate tenace si laborioasa in apararea drepturilor nationale ale popoarelor din Balcani, dar si in domeniul luptei de emancipare a femeilor, a cunoasterii folclorului din aceasta zona.
Dupa Congresul de pace de la Berlin (1878), care a refuzat sa ia in considerare solicitarile privitoare la autonomia teritoriilor albaneze, se formeaza Liga de la Prizren, in Kosovo, cu atributii de adevarat guvern national, infranta insa de interventia armatei otomane. Albanezii din Romania vor constitui societati culturale cu evidente scopuri de sustinere a Miscarii de Eliberare Nationala Albaneza. Aceste societati culturale vor actiona pe plan cultural si politic pentru cucerirea independentei de stat a Albaniei.
In aceasta perioada numarul albanezilor din Romania se ridica la peste 30 de mii, ei fiind asezati in special in orase ca Bucuresti, Braila, Constanta, Ploiesti, Craiova, Calarasi, Iasi, Focsani s.a. Sunt consemnati ca negustori, meseriasi, dar si medici, avocati, arhitecti, constructori, precum si arnauti (oameni de paza in garzile diferitilor boieri). Dintre societatile culturale ale albanezilor din Romania se disting „Societatea scrierii albaneze”, infiintata in 1881 ca filiala a celei din Constantinopole, societatea „Drita” (Lumina) in 1884 cu filiale in mai multe orase, sub egida careia a functionat o Scoala normala pentru pregatirea de invatatori ce erau trimisi la scolile de limba albaneza ce luasera fiinta in Albania, precum si un Institut albano-roman. Traditia publicatiilor comunitatii albaneze incepe din secolul XIX, cind in Romania au fost tiparite carti de importanta majora pentru intreaga cultura albaneza. In 1881, renascentistul Jani Vreto (1820-1900) vine de la Constantinopol la Bucuresti pentru a pune bazele primei tipografii ce urma sa tipareasca carti in limba albaneza. In aceasta tipografie, poetul albanez Naim Frasheri a publicat pentru prima data operele sale literare care au stat la temelia literaturii albaneze. Acum s-au editat mai multe publicatii intre care ziarul „Drita” la Braila in 1887, publicatie urmata un an mai tirziu de revista "Shqiptari" (Albanezul), editata de patriotul albanez Nikolla Nacio. Toate aceste publicatii erau in limbile albaneza si romana si erau difuzate in intreaga diaspora albaneza. Societatea „Dituria” (Siinta), constituita in 1887, dar si altele, a avut un rol insemnat in tiparirea de carti scolare, de istorie si literatura. Toate aceste societati culturale au fuzionat in anul 1906 sub numele de „Bashkimi” (Unirea). Cel mai mare poet albanez al secolului XX, Lasgush Poradeci (1899-1987) isi publica primele doua volume de versuri la Constanta si respectiv Bucuresti. Victor Eftimiu este iarasi un nume care nu poate fi ignorat. Nascut in 1889 la Bobostita (Albania), Eftimiu impreuna cu familia sa se va stabili in Romania, unde prin opera sa – peste 200 de mii de versuri, dintre care 1180 de sonete – va deveni un important scriitor roman de origine albaneza.
In anul 1905 se infiinteaza la Constanta o scoala albaneza sub conducerea medicului Ibraim Temo, care a functionat avind cursuri de zi si serale, mai ales pentru pregatirea albanezilor ce venisera de putin timp in Romania. Printre profesorii acestei scoli, la limba albaneza, s-a aflat si poetul Asdreni (Aleks Stavri Drenova) care va ajunge secretar al Comunitatii albaneze. El a fost cel care a intocmit, la inceputul lunii noiembrie 1912, procesul-verbal al adunarii albanezilor din Bucuresti, in care, sub conducerea lui Ismail Qemali, avea sa se ia hotarirea de proclamare a Independentei de stat a Albaniei de la 28 noiembrie 1912.

Albanezii din Romania au sustinut puternic Miscarea de eliberare nationala si pentru cucerirea independentei de stat a Albaniei. Pe linga Naum Veqilhargi, autorul unui manifest de redesteptare nationala, medicul Ioan Mihailide si alti albanezi din Bucuresti trimiteau bani in patrie pentru sustinerea scolilor de limba albaneza, iar societatile „Drita” si „Dituria” au tiparit carti ale patriotilor albanezi si le-au difuzat albanezilor de pretutindeni. Nu in ultimul rand medicul dr. Ibrahim Temoera, recunoscut ca un iluminist nu numai de albanezi, dar si de intreaga lume musulmana a Dobrogei, a stimulat unitatea albanezilor pentru cucerirea independentei tarii, incepind din anul 1905, de sub conducerea printului Albert Ghica.
Dupa primul razboi mondial se constata venirea unui nou val de albanezi, originari din toate teritoriile albaneze, dar mai ales din Macedonia iugoslava, manati de motive economice, dar si pentru a studia in scolile romanesti. De data aceasta ei s-au stabilit si in orasele din Transilvania, precum Oradea, Cluj, Medias, Sibiu, Sighetul Marmatiei, Baia Mare, Tirgu-Mures, ca muncitori si meseriasi (bragagii, cofetari). In perioada interbelica, multi dintre intelectualii albanezi au fost pregatiti in Romania, unii dintre ei ocupind apoi posturi importante in Albania. Negustorul Pandeli Vangheli a ajuns prim-ministru si presedintele Senatului, iar Dimitrie Berati ministru de externe. Viata comunitatii albaneze se revigoreaza, mai ales la Bucuresti si Constanta, prin activitatea Societatii „Bashkimi”, dar si a altora infiintate pe criterii geografice sau religioase. Intre publicatiile editate in aceasta perioada se remarca ziarul „Shqiperia e Re” (Albania Noua) cu aparitie continua intre anii 1919-1935.


© Asociatia de Investigatii Media in Balcani
User: Visitor